Era un amurg liniștit de vară, cu obrajii frumos colorați într-o nuanță portocaliu-roșiatică. Îmi amintesc atât de bine clipa, parcă abia ce am gustat din ea. Parcă mai adineauri nisipul fin îmi mângâia tălpile care îl călcau calme în timp ce eu brăzdam amurgul cu privirea în căutarea avionului ce-l ducea departe de mine.

Au trecut 3 luni de atunci. 3 luni de îmbrățișare în voie a destinului, de secunde întoarse pe toate fețele, de clipe gâtuite de emoții costumate în tăceri senine. Dar, totuși, lipsite de regrete. Cumva, ele nu și-au făcut apariția. Am simțit însă din plin libertatea și liniștea ei aflată dincolo de cuvinte. E asemenea valurilor care ating fără restrângeri țărmul mării ce le așteaptă cu brațele deschise.

Ciudat. Eram mereu în așteptare, dar nu știam ce aștept. Nu am bănuit niciun moment că ceea ce aștept este libertatea timpului petrecut cu mine și pentru mine. Și ce frumos sună! Are o muzicalitate aparte! Este un dar ce mi se oferă în fiecare zi cu bucuria trăirii de nedescris.

N-am știut. Acum știu. Când înveți să-ți iubești mai întâi propriul suflet, apoi pe al celorlalți, deschizi ușa timpului tău. Și devii cea mai bună versiune a ta. Te transformi din boboc într-un zâmbet senin de floare. Zbori spre libertate, libertatea reîntâlnirii cu tine.