Întotdeauna mi-a fost teamă de apus. Apusul înseamna sfârșit, iar sfârșitul e sfâșietor, are un chip urât. Niciodată nu am vrut să-l privesc în ochi. Aseară însă, apusul ce mi-a apărut în vis m-a cucerit. Avea privirea blândă, iar muzica din tăcerea sa era divină.

Minunat! Absolut minunat! Totul era tăcere, chiar și inima oceanului plină de-atâtea secrete, tăcea. În acel moment nu mi-am dorit nimic mai mult. Nu voiam decât ca visul să continue pentru ca eu să mă pot scălda în tăcerea roșiatică, timidă, din privirea apusului, pentru a mă lăsa învăluită de muzica sa splendidă, ca o rapsodie.

Uneori pentru a-ți vindeca sufletul nu ai nevoie decât de un singur medicament, tăcerea și muzica sa. Tăcerea cerului, tăcerea valurilor, tăcerea din sufletu-ți cu atâtea gânduri adunate-n el.

Apusul m-a privit fix în ochi, zâmbindu-mi, un zâmbet ce ascundea în el o întrebare retorică: Ți-a plăcut muzica din tăcerea mea?  

Evident, mi-a plăcut. Cum să nu-mi placă! Ea mi-a vindecat teama de apus. Apusul nu înseamnă sfârșit, apusul e speranța unui nou răsărit. Trebuie doar să crezi în el și să citești mesajul din tăcerea enigmatică din privirea sa… Eu l-am citit. Când m-am trezit, m-a privit în ochi un nou răsărit.