De-ale Irinei gânduri
-
Inocență
Timpul trece-agale, mângâindu-mi anii, Amintiri fugare sufletu-mi colindă, Cătând inocența, mândra zână a lunii. Unde ești tu oare? Nu vrea să răspundă. Și dor, și vis, și plâns de copil, Îmi ești inocență, o floare boboc, Un gând ce spre cer se uită, umil, Un glas ce s-aude mereu vesel în joc. Și chipu-ți pictez, în cuvânt te-așez! Să devii nemurire, să trăiești, să-mi fii Rază de lumină, veșnic dulce crez, Ești inocență, iubirea mea pură, să știi.
-
Anotimpuri
Curg. Curg anotimpurile lin. Și timpul mușca cu poftă din trupul lor firav. Clipa? Clipa e surdă, și mută, și palidă. Tăcerea o strânge în brațele-i vânjoase și cumva îi șterge lacrima rece de pe obrazul fierbinte. Eu? Eu sunt o carte cu un final mereu neașteptat, una pe care am citit-o de atâtea ori încât am impresia că o știu pe de rost. Cât de tare mă înșel. Nu știu nimic. Îi cunosc personajele, acele frunze ce se costumează-n când în verde, când în ruginiu, pentru a juca în piesa de teatru regizată de soartă. Dar nu le știu suferința. Și nici durerea provocată de ele. Nu le…
-
Ce vină?
Spaima zâmbește ironic dând putere nimicului demonic, iar moartea aleargă de mână cu somnul de veci. Nu e pictură murală, e realitatea unui „om” lipsit de morală. Mi-s literele ude de lacrimi, nu vor să mai nască cuvinte, nu vor s-amintească de oameni ce devin rând pe rând amintiri, suflete fără drept de apel. Întrebările mii, adunate grămadă, mărșăluiesc prin inimile pustii, nedumerite de prezența morții. Ce vină are iubirea și viața ce se zbate în oameni? Ce vină are lumina ce nu vrea să devină întuneric? Cu ce e vinovat pământului ce-și dorește să simtă doar tălpile calde ale păcii, nu pe cele reci ale nimicului ce-și dorește război?
-
Cred în iubire
Cred în iubire. Nu știu dacă iubirea crede în mine, n-am întrebat-o. Am uitat să-i cer timpului încă o secundă să fug s-o caut, ca să aflu. Sunt un suflet aflat în așteptare, așteptarea aceea îmbrățișată de secundele acelea suspendate de aripile timpului. O clipă îmi doresc. O clipă de iubire. Oare destinul mi-o va hărăzi? Oare voi avea parte de iubirea aceea pe care mi-o doresc? Dar oare ce-mi doresc? Ce chip are iubirea? Cum arată ea? Oare când o voi găsi o voi recunoaște? Nu știu, dar nu contează. Cred în iubire și îmi doresc să o găsesc ca s-o conving să creadă și ea în mine. Și,…
-
Gânduri despre Pe cărări românești și alte povestiri de N Marianne
Îmi plac nespus cărările românești și am cutreierat vreo câteva până acum. Toate au avut ceva aparte, toate mi-au dat șansa să aflu lucruri interesante despre poporul meu, toate m-au ajutat să adun în cufărul sufletului amintiri prețioase. Dar nu am să vă vorbesc despre ele acum, ci despre alte Cărări Românești, cărările N Mariannei, pe care le-am cutreierat într-un mod deosebit, cu ochii minții. Și a fost minunat în această călătorie pe care o pot numi inițiatică. O călătorie a spiritului între cele două planuri ale existenței, profan și sacru. O călătorie care m-a făcut să retrăiesc clipe, aparent uitate, din cea mai frumoasă perioadă a vieții omului, cea…
S-ar putea să-ți placă și
Nisipuri mişcătoare
Jocul gândurilor
Păsările într-o zi mor…amintește-ți zborul lor
-
De m-aș fi iubit
N-am știut. De fapt, mint. N-am putut…fiindcă am iubit. Iubirea pentru el m-a orbit. A fost mai puternică decât viața însăși. M-am dat iubirii și am greșit. Dar am plătit. Acum zac în întuneric. Și-mi este frig, și sete, și dor. Dor de viață. M-a părăsit și mă doare. Este greu de crezut, dar mă doare. Mă doare gândul la viața pe care n-am trăit-o. Mă doare lipsa de iubire față de propria-mi ființă. Sunt un suflet chinuit pe vecie. Și de aici, de dincolo de moarte, mă întreb cum ar fi fost de m-aș fi iubit în primul rândul pe mine, apoi pe el. Ar fi fost bine, cred.…
-
Conversații cu viața
S-ar putea să-ți placă și
Ce vină?
Jocul gândurilor
Trece vremea, chipul imbatraneste, iar sufletul intinereste
-
Zâmbet de iunie
Ce este timpul? Timpul e o secundă? O răsuflare a vieții care se scurge în ritmul anotimpurilor schimbătoare? Nu știu ce e timpul. Nici ceasul care îmi arată ora exactă nu-mi vorbește despre el. Îmi indică doar niște numere. O înșiruire de numere. În zâmbet de iunie se ascund secunde, clipe de niciunde, pași făcuți oriunde, iar Timpul trece mândru. Știe că nu știm să îl definim. Simte disperarea. Simte și frustrarea. Nu-i pasă de ele. Nu-și dorește să fie-nțeles sau definit. Doar trăit intens dându-i vieții sens. Timpul, o înșiruire de numere? Nu contează! Contează viața care pulsează în zâmbet de iunie.
-
Un gând, o foaie, un cuvânt…de toamnă
Se spune că dacă ți-a fost scris să te întâlnești cu cineva, te vei întâlni, mai devreme sau mai târziu. A sosit din nou toamna. Ne-am reîntâlnit pentru a ne privi ochi în ochi și-a căuta clipe absente printre gândurile ce au fost odată verzi, dar au devenit ruginii. N-au nicio vină. Doar timpul e singurul vinovat…iar pe el nu-l poate trage nimeni la răspundere…căci nu e de găsit. E-un paradox, timpul în noi are lăcaș, dar nu-l vedem, ci doar simțim cum trece mult prea rapid, atunci când ne uităm la chipul ce ne privește din oglindă. Cât ne-am dori să-l putem atinge, să-l luăm de mână și să-i…
-
Păsările într-o zi mor…amintește-ți zborul lor
E cerul albastru plin de nori. E-un suflet la apus de iubire, pe o plajă pustie de trăire. Aleargă hai-hui, desculț pe nisipul rece, fioru-i cuprinde inima ce-și caută trifoiul cu patru foi, verde, vioi. Ochii ce abia s-au deschis se plimbă pe valuri de dor ce vin și se duc, se înalță-nspumate și taie nervoase ceața deasă de gânduri, care îmbrățișează marea de visuri dezgolite, tremurânde. O pasăre cu aripi frânte, cu chip de înger răstignit de dorințe, de seceta de cuvinte (ne)rostite printre șoapta ascunsă sub masca surâsului ce-și joacă rolul magistral, caută într-un labirint de (ne)cuvinte, un vis deloc minor…. Continuarea Aici.
