Cioburi

Ți-o mai aduci aminte? Frumoasă, bălaie, timidă la început. Cu pașii mici, delicați, pășea pe aleea din pietre cuminți, cu privirea albastră, senină, cu zâmbetul ei larg, intrigant. Te fascina, și-o așteptai, la colțul străzii îți doreai să o vezi apărând. A fost odată, acum nu mai e. Sufletul a zdrobit-o cum nu credeai că va fi în stare.

Te-a surprins rău de tot. Ai fi vrut să spui ceva, dar nu ai îndrăznit. Te-ai gândit că el știe mai bine ca tine de ce a procedat așa. Așa că, ai tăcut. Acum pășești pe aleea de pietre fierbinți de nervi și îți arunci ochii să vezi cioburile trupului ei împrăștiate. Tac și ele, așa fac cioburile. Nu au niciun cuvânt de spus. Doar apar ca mărturie a ceva ce a fost și s-a dus. Să le strângi, nu are rost. Le lași să fie, ca să știe…

Citește și: Gând de toamnă