Mă ard cuvintele

Mă ard cuvintele ce urlă-n gând,
Dorind tăcerea absurdă să le-audă.
Le-aud doar eu
Cum mă aruncă
În abisul nopții albe
Rămasă făr’ de lună, făr’ de stele,
Căci s-au stins azi ele.
Pe buze dorința le-a înghețat,
Fiindcă iubirea nu le-a sărutat.
Luceafărul din visul meu
Nu le-a mai căutat,
De ele a uitat când în foc s-a aruncat
Și m-a salvat de flacăra ce inima mi-a tot cătat.
Pe căi nedefinite am mers,
Cu sufletul de cuvinte ars.
Am călcat pe neînțelesuri,
Am simțit cum îmi pătrund ființa,
Cum curg rapid prin mine,
Ca o un izvor în miez de vară,
Iară și iară.
Le-am strivit,
Le-am privit
Cum se prefac în înțelesuri
Lovite de valuri înghețate de sens,
Cum se izbesc de cuvinte devenite blestem
Și le rup în fărâme de dor ce devin decor
Într-un timp pustiu, pe un trist peron
Unde un suflet trubadur cântă la xaxofon
Și-și așteaptă trenul cu doar un vagon.
Pleacă iar la drum pe căi de gânduri definite
De dorințe nedefinite.
Cuvintele îl ard
Tăcerea sa surdă
În noaptea cea albă-i stăpână
O vorbă nu scoate
Fărâme de dor așază în vers,
Iar printre ele, iubirea, ca un fapt divers.
Poemul se scrie,
Povestea se rescrie
Într-o zi prefăcută în noapte
Fără lună și stele,
Dar totuși atât de pură și albă.

Ți-a plăcut acest articol? Distribuie-l:

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *