Eminescu
De-ale Irinei gânduri

Eminescu, un vis

E iarăși iarnă, apusul stă cearnă lumina stelelor ce își arată chipul blând. Sufletul îmi e stingher, îi este dor să nu-i mai fie dor de visul de iubire rătăcitor prin lumea cu inima enigmă. Îți scriu ție, nemurire, unde ești îți este bine? Tu să știi, ne ești luceafăr, ne ești vers ce strălucești, poezia ți-e sfânt altar, al rimelor unic vlăstar. Cuvântul ți-e acum trăire, tu n-ai moarte, ești iubire.
În mine totul curge. Curge precum izvorul cu apă cristalină din codrul verde ce glasul nu și-l pierde. Scriu. Sufletul mă îndeamnă, de întrebări e tot mai plin. Pe foaia banală de hârtie mă roagă să le-așez. Nu înțeleg de ce. Să îl refuz aș vrea, dar nu pot să îl aud cum plânge în tăcere. Stă în puterea mea să îi opresc suspinul, să îl aștern pe foaia ce-l va îmbrățișa întru eternitate, cu întrebări cu tot. Sunt doar un simplu om ce scrie și nu știe ce îi rezervă soarta. Ce ironie!
-Zici bine, nu te înșeli. Totul în lumea cuvintelor este o ironie. Mă întrebi de îmi e bine în lumea tăcerii infinite. Nu-ți voi răspunde la întrebare. În sfârșitul infinit ce mi-e casă de demult, întrebările retorice nu își au rostul. Tot ce pot ca să îți spun, e că aici, în mod paradoxal, sufletele de pe tărâmul eternității chiar iubesc. Iubesc tăcerea ce le veghează pașii prin grădina eternității. Iubesc poveștile neterminate din lumea ce odată le-a fost casă. Iubesc și veșnicia pe care moartea le-a oferit-o în dar. Iubesc prezența lor printre nori. Iubesc să fie lacrimi printre sfinți.
– Visez, ori cineva îmi vorbește? Cine ești? Unde ești? Arată-ți chipul! Vreau să ți-l văd!
-Nu visezi, tu vorbești cu cel pe care îl numești Luceafărul Poeziei Românești. Sunt în sufletul tău, în care zace cuvântul încă nerostit. Permite-mi să îți dau un sfat. Dă-i aripi! Fă-l să zboare! Nu îl lăsa să moară. Curaj! Nu-ți fie frică! Nu ai de ce. Ia exemplu de la mine. Fă-ți din cuvânt o armă. Fii trăire și iubire, nemurire și simțire! Lasă moartea să se oftice privind nașterea cuvintelor mii. Nu e greu, de știi cuvântul a-l așterne pe hârtie. Azi un vers, mâine o rimă, tu doar scrie și-o să-ți fie bine. Crede-mă! Cuvântul e o mare bucurie! Uite, acum, când eu observ, ce ai scris tu pe hârtie, sufletul mie îmi tresaltă de imensa bucurie de-a trăi în amintirea celor ce-mi iubesc cuvântul pe care, cumva, moștenire l-am lăsat în lumea din care am plecat. Astăzi sunt tare fericit! Moarte, auzi? Eu trăiesc, te-am învins. N-am murit. Prin cuvânt încă respir.
Mă blochez, nu se poate, visez. Scrinul vechi scârțâi, dezaprobând parcă atitudinea mea. Îl ignor. Mă întorc cu spatele la el și mă uit prin camera cufundată în tăcere și scăldată-n lumina caldă ce venea de la veioza așezată în colțul drept al scrinului. Sunt singură. Încerc să spun ceva, dar nu apuc. Gândurile îmi sunt întrerupte de o voce necunoscută.
– Te înșeli. Ai murit. Nu ești lângă mine acum? Nu ești tu pe cer doar o stea? Nu nega, sunt cu tine aici, îți veghez somnul de veci.
– Ai decis în sfârșit să-mi vorbești?! Ce onoare să te-aud răspunzând! Unic am fost pe Pământ, Unic sunt și-n Eternitate. Chiar și Moartea doar cu mine vorbește. Incredibil! Acum, revenind la ceea ce spuneai, eu nu neg că îmi ești parteneră de drum în acest univers inefabil. Că îmi dorm somnul de veci într-o lume în care suntem cu toții la fel, nu ne spunem nimic, doar împărțim veșnicia în mod egal. Cu toate acestea, eu pe tine te-am învins. Îmi trăiesc veșnicia versurilor fără de moarte. Respir prin cuvânt. Cuvânt mângâiat de ochii agili ai celor ce iubesc cărțile ce adăpostesc între paginile lor gândurile autorului.

Va urma…

Ți-a plăcut acest articol? Distribuie-l:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *