Clepsidra timpului
Privesc clepsidra timpului,
Observ cum el se scurge,
Întind mână să-i fur secundele
În suflet să le-ascund,
Dar cineva de mână mă apucă
Și mi-o îndepărtează.
Furioasă îmi întorc privirea
Și văd prezentul cum mă privește drept în ochi
Contrariat de decizia mea.
Refuză să-mi vorbească,
Doar mă forțează să-l privesc și eu în ochi.
Dar e atât de greu…
Totuși, o fac
Și văd în ei furie.
Văd visuri ce așteaptă împlinirea,
Văd dorințe ce tare-mi mai simt lipsa.
Mă cuprinde atunci nedumerirea…
Să opresc oare timpul în loc
Să-i fur secundele?
Să îmblânzesc ochii
Ce cu furie mă privesc?
Să merg pe calea visurilor
Ce-așteaptă împlinirea?
Să-mbrățișez dorințele
Să nu-mi mai simtă lipsa?
Decid să privesc mai intens prezentul
Să îi șterg lacrimile furioase
Privesc în urmă…
Dar aleg să merg înainte
Ochi în ochi
Cu cel ce promite
Să-mi ofere mai mult
Decât mi-a oferit trecutul
Și timpul cu ale lui secunde
Ce se scurg mereu nepăsătoare.
4 comentarii
Poteci de dor
indiferent de curgerea lui, fie ca timpul să-ţi aducă-n prag şi dorinţe împlinite şi vise trăite şi lumină-n privire!
Irina Cristina Ţenu
Multumesc mult, draga potecuta plina de dor! 🙂
Fabiola Ion
Timpul, unul dintre cele mai prețioase lucruri pe care le irosim uneori fără să ne dăm seama. Când e prea târziu, începem să-l apreciem. ?
Irina Cristina Ţenu
Mare dreptate ai!